În orașul nostru mic, ultima săptămână din an miroase a cozonac, a mandarine și a o ușoară panică. Cineva a propus, la o cafea, să facem anul acesta o seară de povești în familie, cu bunicii, cu verii veniți de departe, cu copiii care de obicei dispar în telefoane după desert. Ideea sună minunat, ca orice idee lansată înainte de a se găti ceva. Apoi vine ziua: bunica spune că nu are ce povesti, copiii se plictisesc în douăzeci de minute, iar noi ne trezim vorbind prea mult. Am trecut prin toate acestea și le-am adunat aici ca greșeli, fiecare cu soluția ei, în speranța că le vei evita pe câteva.
Prima greșeală: să vrem o seară ca în reclame
Cine a văzut măcar o reclamă de sărbători știe imaginea: o masă lungă, lumină de lumânare, bunicul cu o voce caldă, nepoții cu ochii mari. Realitatea are, de obicei, un câine care latră, un nepot care cere încărcător și o mătușă care vrea să știe dacă mai e sarma. Când imaginea din cap nu se potrivește cu ce vezi în față, te enervezi, iar enervarea strică orice poveste înainte să înceapă.
Soluția e să cobori ștacheta cu o treaptă. Nu planifici o seară perfectă, ci o jumătate de oră în care se poate povesti. Așezi scaunele altfel decât la masă, oprești televizorul, pui ceva de ronțăit pe un platou și lași restul să se întâmple. Dacă iese o oră, e un cadou. Dacă iese un sfert de oră, tot e mai mult decât anul trecut.
Un truc care ne-a mers: anunțăm seara cu o zi înainte, în treacăt, ca și cum nu ar fi mare lucru. Oamenii vin mai relaxați la o seară care nu seamănă a examen, iar cei timizi nu au timp să se panicheze din cauza ei.
A doua greșeală: să cerem povești la comandă
Bunica, întrebată direct să spună ceva din tinerețe, rămâne mută. Nu pentru că nu are ce spune, ci pentru că întrebarea e prea mare. Ce să alegi din optzeci de ani? Un om nu povestește dintr-o bibliotecă, povestește de la un obiect, de la un miros, de la o poză cu colțurile roase.
Soluția sunt obiectele. O fotografie, o cană cu smalțul sărit, o eșarfă, un cuțit vechi din bucătărie. Pui obiectul pe masă și întrebi simplu: de unde îl ai? Răspunsul începe, de cele mai multe ori, cu o frază de genul: stai să vezi cum a fost atunci. Aici e momentul în care taci și asculți, fără să te grăbești să completezi pauzele, pentru că pauzele sunt locul în care își aduce omul aminte.
Dacă vrei să găsești și alte idei, sau doar atmosfera potrivită pentru o seară de acest fel, poți răsfoi amazingromanians.ro, unde printre categorii se numără tradițiile și obiceiurile, poate cu câteva întrebări de împrumutat pentru bunici, părinți și veri.
A treia greșeală: să filmăm totul, încontinuu
În acest punct apare telefonul. Cineva îl ridică, din dorința firească de a păstra ceva, și în câteva minute zece telefoane sunt ridicate. Povestitorul se uită către obiectiv, nu către oameni, iar vocea i se schimbă, devine mai oficială, mai rigidă. Se pierde exact ce voiai să prinzi: firescul.
Soluția, la noi, a fost să stabilim un singur om care înregistrează, și numai sunetul, cu telefonul așezat pe un raft, cu ecranul în jos. Povestitorul e anunțat și își dă acordul înainte, nu după. Restul își lasă aparatele în altă cameră sau cel puțin le întorc cu fața în jos. Se întâmplă să dureze zece minute până se obișnuiesc cu liniștea, iar în aceste zece minute apar cele mai interesante discuții despre ce a mai rămas din vechile obiceiuri.
Dacă nimeni nu vrea să înregistreze, e bine și așa. Ne-a ajutat să ne obișnuim cu ideea că unele povești sunt făcute să fie ascultate o dată, nu păstrate la nesfârșit. Ce rămâne în memoria cuiva e cel mai vechi fel de arhivă.
A patra greșeală: să corectăm povestitorul
Bunicul spune că s-a întâmplat în 1975. Vărul nostru, care a citit ceva pe internet, jură că era 1976. Urmează cinci minute de dispută și povestea moare pe loc. Am văzut asta de atâtea ori încât ne-am făcut un obicei din a nu mai interveni deloc cu date și nume.
Soluția are două părți. Prima: dacă detaliul chiar contează, îl verificăm după seară, în liniște, cu un telefon sau o carte la îndemână. A doua: dacă nu contează, lăsăm să rămână cum a fost povestit. O poveste de familie nu e un document oficial, ci o amintire cu ritmul ei, iar când îi corectezi ritmul, îi iei și sensul.
Există și varianta în care povestitorul însuși se corectează, și atunci e un mic spectacol: se întrerupe, se întoarce, își cere scuze, o ia de la capăt. Lasă-l. Orice încercare de a-l ajuta cu un cuvânt aruncat la timp îl scoate din ritm, iar ritmul e partea cel mai greu de refăcut.
O formulă mai blândă funcționează și ea. Când cineva are altă versiune, nu spunem că greșește, ci întrebăm: tu cum ți-l amintești? Se scot la iveală două versiuni, iar a doua nu o desființează pe prima. Uneori diferența dintre ele e mai interesantă decât povestea însăși.
A cincea greșeală: să nu păstrăm nimic
Seara a fost bună, toată lumea a zis că trebuie repetată, apoi a venit ianuarie și totul s-a șters. La anul, am uitat jumătate din ce s-a spus. Pare o greșeală mică, dar se adună: ani la rând, poveștile se pierd una câte una, fără ca nimeni să-și dea seama.
Soluția e un caiet, pe care îl numim, ușor în glumă, caietul poveștilor. Un rând pentru fiecare poveste: cine a spus-o, cam când se petrece acțiunea, o propoziție despre ce e vorba. Nu avem nevoie de mai mult. Despre rostul celor care povestesc și despre felul în care se transmit tradițiile orale vorbește pe larg și rolul povestitorilor în transmiterea tradițiilor orale, un material care pune în lumină tocmai munca aceasta mărunță de a nu lăsa lucrurile să se piardă.
Un detaliu practic: data o scriem în stilul familiei, nu în cel oficial. Dacă bunica spune de Sfântul Nicolae sau de la tăiatul porcului, notăm exact așa, nu o zi din calendar. Cu timpul, notițele devin ele însele o colecție de expresii care, într-un oraș mic, se pierd mai repede decât obiectele din casă.
Caietul stă într-un sertar la vedere, nu într-un dulap. Fiecare care vine în vizită poate adăuga un rând. Nepoții mai mari se pricep să-l completeze, iar bunicii observă cu surprindere că povestea lor a ajuns scrisă. În anul următor, citim câteva rânduri la început, ca să ne aducem aminte, iar seara pornește singură.
A șasea greșeală: să vrem totul într-o singură seară
Sfârșitul de an e plin: cumpărături, mese, drumuri, vizite. Dacă înghesuim și seara de povești între toate, ajunge ultimul punct de pe listă, făcut din obligație și între două căscături. Oboseala nu ține cont de bune intenții, iar noi, copleșiți, ne grăbim să încheiem.
Soluția: spargem seara în bucăți. Un sfert de oră după cină, într-una din zilele dintre sărbători, cu o singură întrebare și un singur obiect. A doua zi, altul. Poveștile nu au termen, iar un obicei mic, repetat de câteva ori, prinde mai bine decât o seară mare și obositoare. Într-un oraș mic, în care oamenii se întâlnesc oricum în piață sau în fața magazinului, ne ajută și să nu ne simțim obligați la ceva spectaculos.
Merită să ne gândim și la cei care nu pot veni. O mătușă din alt oraș, un văr plecat la muncă în altă țară: le poți trimite, a doua zi, un mesaj vocal de un minut cu o frază din ce s-a spus. Nu e o transmisie, doar un semn că seara a existat și că a fost, într-un fel, și a lor. Răspunsurile vin deseori cu povești proprii.
Dacă simțiți că spiritul serii a scăzut, o ceașcă de ceai și o felie de cozonac schimbă mai mult decât orice discurs. Nu uităm nici că cei mici au un alt ritm: primesc povestea mai bine dimineața, când sunt odihniți, decât seara, când mai ascultă doar cu un ochi.
Ce faci de mâine
De mâine, alege un obiect din casă care are o poveste. Nu o căuta, doar poartă-l în buzunar până apare ocazia. Când se așază familia la o cafea, pune-l pe masă și așteaptă. Notează într-un caiet, seara, ce ai aflat, în două rânduri. Dacă iese ceva neașteptat, bine. Dacă nu iese nimic, mai încerci peste o zi. Seara de povești nu se organizează, se lasă să crească din lucruri mici, iar ceea ce părea o comedie de sfârșit de an devine, în timp, un obicei de care îți va fi dor. Iar dacă anul acesta nu iese nimic, nu e un eșec: obiectul rămâne în buzunar, întrebarea rămâne, iar la anul vei avea mai multă experiență și mai puțină emoție de început. Un obicei nu se măsoară în câte seri reușite ai avut la rând, ci în câte ai mai încercat.